Ploua violent și s-a adăpostit în
scara unui bloc. Mersese fără țintă vreo 4h. Avea o ținută
neîngrijită, părul lins, degradat, fără formă. Avea o expresie
mereu surprinsă, ca să nu se poată citi altceva pe chipul său.
Plimbările îl eliberau de constrângerile grijilor de zi cu zi.
Mergea până când nu mai știa cine e. Astăzi ploaia îl biciuise
până-i înăbușise toate urletele. Azi a durat 4h. Ieri parcă
scăpase mai repede, dar doar pentru că ceasul îi spusese asta. A
simțit ca și cum ar fi trecut tot atât timp, prea mult timp.
Acum o săptămână a mers la
librărie să-și facă un cadou, cum își făcea în fiecare
săptămână. Și a găsit o carte, care l-a atras prin copertă și
titlu: ”Adevăr” scris caligrafic, sub un trup de femeie
îmbrăcată în rochie albastră, care avea cap de privighetoare și
un ochi scos. Era mai scumpă cartea asta decât bugetul pe care-l
avea disponibil pentru lectura săptămânală. Dar dacă nu mănâncă
nimic timp de 2 zile, și-o poate procura. De obicei nu își
cheltuia economiile înainte să le facă, dar nu mai putea să
aștepte 2 zile.
De obicei o aștepta pe Narcisa
înainte să se cufunde într-o carte. Ei erau prieteni din generală.
Aveau aceeași pasiune pentru citit și de atunci obișnuiau să
meargă împreună să-și cumpere cărți. Ar fi speculat împreună
despre ce ar fi cartea și cum avea să se termine. Dar cartea asta
și-ar fi dorit să rămână necunoscută pentru el și să nu apuce
nici altcineva să o schimbe în vreun fel, nici măcar doar în
imaginația lui. Așa că se așeză pe scări și o răsfoi. Căzuse
cu privirea asupra unui desen explicativ. Era ca imaginea de pe
copertă, doar că îi aducea mai mult aminte de Narcisa. Cum ar
arăta Narcisa fără un ochi? Parcă e mai frumoasă cu o față
asimetrică, în carte.
- Bună! îl salută Narcisa
dintr-o dată. De unde naiba apăruse? Strânse cartea la piept și
o ascunse sub palton. Ce faci? Trebuia să-mi aduci ceva bun de la
librărie azi. Te-a speriat vremea sau m-ai uitat? râdea ea.
Narcisa avea părul împletit jucăuș într-o parte azi. Ciudat.
De obicei, parcă îl ținea în coc.- Tu de ce n-ai fost singură, hm? Te-a speriat vremea?... schiță un rânjet în colțul stâng al buzelor.
- Hai lasă măgăriile, că n-am timp de așa ceva. Trebuie să ajung la notar în 20 min și vezi și tu cum e afară. Așa că, dacă n-ai de gând să mă conduci, ne vedem mai încolo.
- Eu nu mai ies pe ploaia asta. Speram să-mi faci un ceai fierbinte.
- Și mai ce? Fă-ți singur, ai cheie, știi unde sunt pliculețele. A spus ea distrată, după ce și-a deschis umbrela și a ieșit din holul blocului.
În sfârșit a plecat. Scoase cartea
din palton și deschise la aceeași pagină. Nu avea cum să fie
aceeași pagină, pentru că-i arăta altceva acum. O răsfoi și
căută imaginea pe care o văzuse mai devreme. Totuși, el ținea
minte că numărul paginii era acela care acum i-o arăta pe Narcisa
altfel.
O Narcisă de marmură. Mai puțin
părul, roșu. Jos, în descriere, scria că ziua în curte, când
strălucea soarele cel mai puternic, nu-ți dădeai seama dacă ochii
ei erau roșii, ca părul, sau dacă și ochii și părul ei erau
verzi. Că îi creștea iederă pe corp, de dimineață până seara,
iar noaptea dispărea. Iulian se gândi că așa, ea ar putea să-l
înțeleagă, ar fi și ea închisă într-un corp pe care să nu
știe cum să-l facă să asculte de ea.
Azi a simțit timp de 4h că nu poate
să facă nimic în vreme ce simte cum fiecare mână și picior
trage în direcții opuse, ca să se rupă. Narcisa nu înțelegea
cum e să simți așa ceva și îi spunea mereu că își imaginează
lucruri. Asta îl înfuria. Se simțea singur. Urla. Ce face cartea
asta, i-o arată mereu altfel pe Narcisa? Se gândea că defapt nu o
cunoaște deloc. Ce ar vedea alții în cartea asta? Ce ar vedea
Narcisa? Nu trebuie să știe nimeni altcineva de carte, a hotărât
că este doar pentru el. Cartea asta încearcă să-i spună ceva
despre prietena lui.
